Povestea unei plăcinte

Cu iaurt, cu gugoşele, Te făcuşi vornic, mişele!

(…)Un domn grec – a cărui nume ingrata istorie a uitat a ne-l păstra – era un mare mâncău de plăcinte. Caimac, gugoaşe, alivenci, iaurt, seralii, baclavale, plăcinte, învârtite s.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund. În toată dimineaţa – pân-a nu face divan – trata cu becerii săi despre felul plăcintelor ce trebuia să aibă la masă.

Un curtezan – unde nu-şi vâră ei coada! – care îmblă de mult să se facă vornic, nu ştia ce mijloc să mai întrebuinţeze, şi şedea trist odată cu soţia sa la masă. Iehnelele şi cataifurile treceau pe dinaintea lui fără măcar să le atingă, când iacă se înfăţoşează o plăcintă pântecoasă cu o ghirlandă de gugoşele, împărăteasa plăcintelor, cap d-operă în gastronomie.

– Nevastă, strigă boierul meu sărind de la masă, m-am făcut vornic.

– Când?

– Acum.

– Cum?

– Vezi plăcinta asta? Din pântecele ei a să iase vornicia mea.

Îndată plăcinta s-a trimis la curte.

Înălţimea-sa se pusese la masă, dar faţa-i era posomorâtă. Edicliii şi iciolanii stau înmărmuriţi dinaintea lui, cu mâinile la piept. Curtea toată tremura; căci nu era vorba de nimic alta, decât de a trimite la Ocnă pe şese beceri, a pune la falangă pre stolnicii curţii, şi a bate cu urechea în stâlp pre credincerul cel mare. Pentru ce astă urgie? – Pentru că ticăloşii au uitat să facă plăcinte la masa măriei-sale. Uitare vinovată şi neiertabilă!

Când acum era să se puie în lucrare înalta hotărâre, iaca norocita plăcintă, de care am vorbit, încă adusă pe o tipsie de argint. De aş fi fost faţă, aş putea să-ţi descriu încântarea ce a căşunat sosirea astei ancore mântuitoare, dar eu încă nu eram pe lume; precât însă am auzit din bătrâni, bucuria a fost mare, şi credincerul, stolnicii şi becerii au scăpat de pedeapsa meritată.

Trimisul s-a întors bogat răsplătit, aducând şi pentru curtizanul nostru următorul bilet din partea marelui postelnic:

„Arhon…

Înălţimea-sa mi-a poruncit să-ţi fac cunoscut că mâine dimineaţă să te înfăţoşezi la curte, în spătărie, spre a îmbrăca caftan de vornic mare.

P.S. Nu uita să trimiţi mâine, pentru masa măriei-sale, o plăcintă ca cea de astăzi.”

A doua zi, mehterhaneaua juca în ograda boierului cu plăcinta, care şăzând în balcon, îşi netezea barba cu mulţămire; iar când înceta câte puţin scârţiitorul ţipet a surlei lui mehterbasa, s-auzea între norodul grămădit la poartă cântând:

Cu iaurt, cu gugoşele, Te făcuşi vornic, mişele!
Costache Negruzzi – Povestea unei plăcinte